Portal de divertisment si voie buna
Adauga-ne la favorite
  Acasa   Trimite-ne o reteta!   Facebook   Twitter  
   Calator pe mapamond
Calator pe mapamond
  • Travel top   • Destinatii inedite   • Continentele lumii   • Oceanele lumii   • Marile lumii   • Statele lumii   • Capitalele lumii   • Orase celebre   • Atractii turistice din Romania   • Parcuri de distractii   • Pesteri   • Parcuri nationale si rezervatii   • Cele sapte minuni ale lumii antice   • Cele sapte minuni ale lumii moderne   • Biserici si manastiri celebre   • Castele si muzee celebre

...  lumea este o carte, iar cei care nu calatoresc citesc o singura pagina   ...
 

Oceanele lumii


 
 




Oceanul Planetar


     In urma cu mai bine de patru miliarde de ani a avut loc cel mai important eveniment din istoria terei formarea Oceanului Planetar. Odata cu dezvoltarea acestuia a luat nastere o oaza acvatica din care s-au format aerul, clima si toate formele de viata,inclusiv primele specii ce au parasit oceanul, mutandu-se pe uscat. Povestea Oceanului Planetar e una a extinctiilor si a supravietuirii reprezentand totodata si istoria omenirii. Abia astazi ne dam seama cat de mult a fost influentata planeta si supravietuirea speciei umane de dezvoltarea oceanului planetar.

     In urma cu 4,5 miliarde de ani Pamantul s-a format din particule de praf adunate sub actiunea gravitatiei si din meteoriti care aduceau material, fapt ce a dus la formarea unui nor ce aduna material din spatiu si semana cu un bulgare fierbinte imens. Pamantul pe atunci era o planeta rosie, nu una albastra, fara oceane si fara atmosfera, doar o sfera de magma incinsa aruncata din spatiu.

     Originea apei pe planeta a ramas inca un mister, insa se pare ca in mod surprinzator pare sa fi provenit din miezul planetei, unde presiunea inimaginabila a "stors" apa din roci si minerale evaporandu-se. Vapori de apa au intrat in atmosfera ca abur supraincalzit, racorindu-se s-a condensat si a cazut sub forma de ploaie, ceea ce a dus la scaderea temperaturii suprafetei si la acumularea apei in balti. Incet iau nastere primele ochiuri de apa si in cele din urma oceanul.

     Oceanul Planetar a modelat suprafata Pamantului transformandu-l intr-o planeta locuibila, temperata ce putea sustine viata. Oceanul nu doar a modelat suprafata Pamantului ci a si dat nastere climei temperate ceea ce a favorizat aparitia primului organism unicelular in urma cu 3,5 miliarde de ani. Oceanul Planetar este factorul cheie ce a dus la dezvoltarea carbonului si al oxigenului, fara de care nu ar fi posibila viata in forma cunoscuta de noi astazi.





     Pamantul mai poarta si numele de "Planeta albastra", datorita predominarii suprafetei ocupate de apele marine. Proportia dintre apa si uscat este net favorabila apei: din suprafata totala a Pamantului, evaluata la 510,10 milioane de kilometri patrati, apa Oceanului Planetar ocupa 361,07 milioane de kilometri patrati, adica 70,8%. Pe aceste intinderi albastre, continentele par a fi uriase insule risipite intre cei doi poli.

     Oceanul Planetar reprezinta un invelis unitar de apa al Pamantului, acesta insumeaza 1.362 milioane de kilometri cubi, deci aproximativ 97,3% din volumul total al hidrosferei de 1.454 milioane de kilometri cubi, cu o adancime medie a apelor oceanice de 3.800 de metrii si maxima de 11.516 de metrii. S-a calculat ca, daca s-ar nivela intreaga suprafata a planetei, atunci apele ar acoperi Pamantul cu un strat de circa 400 de metrii grosime.

     In comparatie cu uscatul continental, cu aspect insular, apele Oceanului Planetar prezinta continuitate, deoarece din oricare punct aflat pe suprafata oceanului se poate ajunge in oricare alt punct al acestuia, fara a traversa uscatul. In emisfera sudica apele ocupa un spatiu mult mai mare (83%) decat uscatul (17%), fiind adesea considerata „emisfera oceanica”; tot aici se afla situat si „polul oceanic”.

     Oceanul Planetar este definit ca atotcuprinzatoarea suprafata a enormelor intinderi de apa alcatuita din: bazinele oceanice, marile aferente (marginale) acestora, marile mediterane, golfurile si stramtorile. De remarcat ca in definitia Oceanului Planetar nu se cuprind acele suprafete de apa denumite mari care nu au legatura directa, sau comunica prin stramtori, cu oceanele existente pe glob. Deoarece toate oceanele comunica intre ele, nivelul suprafetei lor este acelasi peste tot. Este nivelul zero, cel in care valurile si mareele scalda tarmurile. Altitudinea medie a acestui nivel este instabila, variind pe lungi durate. De exemplu, acum 30000 de ani, era cu in jur de 90 m mai joasa ca astazi. Asadar, continentele erau mai inaltate din mare, erau deci mai vaste, si malurile se situau in fata celor pe care le cunosteam azi, deoarece cand este multa vreme rece, ghetarii se intind, retin multa apa, iar nivelul apei lichide scade. Astazi, el pare sa urce, sa castige parti din maluri, caci iernile se indulcesc, dureaza mai putin timp, ghetarii pierd mai multa apa, topind vara mai mult decat au castigat din zapezile iernii. Pe uscat, eroziunea pare sa se incetineasca usor: inaltarea nivelului zero corespunde, intr-adevar, unei diminuari a altitudinii pamanturilor, si deci a puterii de sapare a apelor curgatoare.

     Bazinele oceanice sunt: Oceanul Pacific, Oceanul Atlantic, Oceanul Indian, Oceanul Arctic si Oceanul Antarctic (denumit astfel in anul 2000, acesta inconjoara continentul Antarctica, limita sa de nord fiind paralela de 60 grade Est). Aceste oceane se compun la randul lor dintr-un bazin oceanic propriu-zis si o serie de bazine maritime aflate, in cele mai multe cazuri, in apropierea tarmurilor continentale, sau intre diferite insule din arhipelaguri. Oceanul este o mare intindere de apa pe glob, separata de continente, dar comunicand larg cu celelalte oceane. Are un regim atmosferic si curenti de apa proprii, o repartitie specifica a temperaturii si salinitatii apelor pe orizontala si verticala. Relieful submarin este complex, fiind reprezentat prin platforma continentala, povarnisul continental, campia pelagica si fosele abisale.

     Marile reprezinta parti separate ale oceanului planetar, care se deosebesc de suprafetele oceanice prin anumite proprietati fizice si chimice ale apei (temperatura, salinitate, densitate, dinamica apelor etc), fiind intinderi de apa mai mici, aproape inchise, care comunica cu Oceanul Planetar prin stramtori de latimi variabile, putin adanci, care nu permit schimbul cu apele din regiunile adanci ale oceanului. Marea majoritate a marilor se dezvoltata pe platforma continentala, prezentand insule si peninsule, adica urme ale continentului din preajma. Termenul de mare s-a extins, oarecum impropriu, si asupra acelor intinderi de apa din interiorul continentelor care nu au nici o legatura cu oceanele. Asa sunt, de exemplu, Marea Caspica, Marea Aral, Marea Moarta, care au mai mult caracteristici de lacuri si care provin din vechi mari ce s-au „stins” pe parcursul evolutiei geologice si din care au ramas numai aceste resturi.

     Marile insumeaza o suprafata de 74.800 de kilometriin patrati (circa 20% din suprafata Oceanului Planetar). Marile au legatura cu apele oceanelor prin portiuni inguste, deseori prin stramtori putin adanci, care nu permit un schimb intens cu apa din zonele abisale ale oceanelor. Majoritatea marilor sunt situate pe platforme continentale fiind inconjurate de insule si peninsule (Marea Nordului, Marea Kara, Marea Baltica etc.). Dupa regimul hidric si asezarea geografica marile se clasifica in interioare (continentale), semideschise, deschise si interinsulare.

     Marile interioare sunt inconjurate de uscat si comunica cu oceanul prin stramtori: Marea Alba, Marea Mediterana, Marea Baltica, Marea Azov, Marea Neagra, Marea Rosie etc.
Marile semiinchise sunt separate de ocean prin insule sau peninsule: Marea Bering, Marea Nordului, Marea Ohotsk, Marea Galbena, Marea Chinei de Sud, Marea Caraibilor etc.
Marile deschise sunt situate la marginea bazinelor oceanice si au legatura cu apele oceanelor: Marea Barents, Marea Kara, Marea Laptev, Marea Siberiei de Est, Marea Ross, Marea Bellingshausen etc.
Marile interinsulare sunt inconjurate de insule: Marea Celebes, Marea Sulu, Marea Banda, Marea Djawa etc.

     Dupa geneza, marile se impart in mari de transgresiune si mari de ingresiune, iar dupa regimul termic se impart in mari calde si mari reci.

     Golfurile sunt parti ale oceanelor sau marilor care patrund, mai mult sau mai putin, in interiorul uscatului, complet deschise spre larg si ramase sub influenta directa a apelor marine. Golfurile sunt separate de oceane sau mari datorita configuratiei tarmurilor si deosebite oarecum de suprafetele acvatice vecine. Exemple de golfuri sunt: Golful Mexic, Golful Hudson, Golful Persic, Golful California, Golful Biscaya, Golful Bengal, Golful Carpentaria etc. Cand un golf este mult alungit si prins intre uscaturi, poarta numele de canal (Canalul Manecii).

     Baia, este un golf mai mic ce tine de un ocean sau mare, si poate fi delimitat spre larg numai de o peninsula sau insula. Cand o baie este adapostita de efectul vanturilor din larg, inchisa prin diguri antropice, servind la adapostirea navelor poarta numele de rada. Totusi nu exista o deosebire neta intre baie si golf.

     Stramtorile, sunt portiuni inguste ale oceanului, sau a doua mari invecinate delimitate din doua parti de uscat, unind doua mari vecine sau o mare si un ocean. Cea mai lunga stramtoare este considerata stramtoarea Mozambic (1670 km), iar cea mai lata (900 km) si mai adanca (5248 m) stramtoare este stramtoarea Drake.

     Bazinele oceanice, si continentele, reprezinta parti componente ale litosferei. Unele depresiuni oceanice (Atlantica si Indiana) s-au format in urma scufundarii unor continente (Nord-Atlantic sau Eria si Gondwana). Aceste depresiuni sunt relativ tinere. Varsta celor mai vechi roci colectate de pe fundul acestor depresiuni oceanice este 160 milioane ani. Depresiunile Oceanului Atlantic si Indian au inceput sa se formeze in perioada jurasica. Cele mai vechi roci colectate de pe fundul Oceanului Pacific au o varsta de 180 milioane ani, deci depresiunea Oceanului Pacific este mai veche decat a Oceanului Atlantic si Indian.

     Suprafata libera a apei oceanelor si marilor este numita si suprafata de nivel, aceasta se schimba atat in spatiu cat si in timp. Suprafeta de nivel este influentata de temperatura, de presiunea atmosferica, de vant, de bilantul de apa, de fortele generatoare de maree si nu in ultimul rand de miscarile scoartei terestre. Oscilatiile de nivel, in functie de cauzele ce le provoaca, poarta un caracter periodic si neperiodic. Durata oscilatiilor de nivel poate sa fie scurta (cateva ore) si indelungata (oscilatii seculare). Oscilatiile periodice sunt determinate de mersul anual al temperaturii, presiunii atmosferice, de precipitatii, scurgeri, de schimbarile directiei vanturilor si fortelor generatoare de maree. Oscilatiile bruste de nivel pot fi provocate de inaintarea cicloanelor tropicale. Oscilatiile seculare de nivel pot fi provocate de schimbarea cantitatii de apa in Ocean (cauze hidrocratice), precum si a volumului oceanului, in legatura cu procesele ce decurg in interiorul Pamantului. Oscilatiile hidrocratice pot fi conditionate si de repartizarea maselor de apa intre oceane si continente. De exemplu, topirea invelisului de gheata de pe Antarctica ar putea duce la ridicarea nivelului Oceanului cu cca. 50 m. Formarea unui invelis de gheata pe continente ar avea drept consecinta scoatarea din circulatie a unei mari cantitati de apa. Aceasta ar contribui la coborarea nivelului apei in Ocean. Miscarile scoartei terestre ce duc la exondarea fundului Oceanului si micsorarea adancimii s-ar solda cu ridicarea nivelului apei. Formarea unei ridicaturi egale cu dorsala Oceanului Atlantic ar duce la ridicarea nivelului Oceanului cu 42 de metri.

     Prezenta uscatului si oceanului, doua componente al suprafetei globului terestru, determina individualizarea a doua tipuri climatice principale: continental si oceanic, circulatia generala a atmosferei realizeaza un schimb permanent de mase de aer, o influenta reciproca intre atmosfera uscatului si oceanului, cu mentiunea ca influenta oceanului asupra climei globului este mai importanta, comparativ cu cea a uscatului. Curentii oceanici determina aparitia unor anomalii in distributia temperaturii aerului: valori ridicate la latitudini inalte si valori scazute la latitudini joase. Diferentele intre suprafetele oceanului si, respectiv, a uscatului din cele doua emisfere se rasfrang si asupra climei. Uscatul mai intins din emisfera nordica determina un contrast puternic, cu schimburi de caldura si umiditate mai intense, clima continentala contrastand cu cea oceanica. In emisfera sudica, uscatul, mai restrans ca suprafata, reduce contrastul termic, iar amplitudinile termice anuale si diurne de pe continenete sunt mai reduse decat in emisfera nordica. Predominarea suprafetei oceanice face ca viteza medie a vantului sa fie mai mare in emisfera sudica. Prin influentele directe pe care la manifesta, oceanul este unul dintre principalii factori climatici si, tot el, sursa esentiala a vaporilor de apa, care determina cantitatea de precipitatii.

     Apa Oceanului Planetar contine 96,5 % apa pura si 3,5 % saruri dizolvate, gaze si particule in suspensie, in apa marina se gasesc toate elementele chimice cunoscute pana in prezent. In cantitati mai mari au fost constatate elementele clor, sodiu, magneziu, sulf si in cantitati mai mici: brom, strontiu, bor etc. Celelalte elemente chimice se gasesc in cantitati foarte mici si alcatuiesc mai putin de 1 % din continutul chimic al apei. In apa marina exista si elemente chimice biogene: azot, fosfor si alte microelemente necesare intretinerii vietii organismelor vii.

     Cantitatea de saruri dizolvata in apele oceanului planetar este de 50 × 100000000000000000 tone, ea poate sa acopere fundul Oceanului cu un strat de 60 de metri grosime,sau suprafata uscatului cu un strat de 153 de metri, sau toata suprafata Pamantului cu un strat de 45 de metri grosime. Salinitatea mediului marin s-a format in decurs de 2,5 - 3 miliarde ani, adica odata cu formarea oceanului planetar. Acumularea sarurilor se datoreaza degazarii topiturilor magmatice din scoarta terestra in decursul timpului geologic, un rol important in formarea salinitatii apelor marine revine apelor fluviale, care transporta de pe continente cantitati mari de saruri, salinitatea medie a oceanului planetar este 35 ‰, variind de la 32 ‰ pana la 37 ‰. Variatia salinitatii este cea mai mare in mari, in golfurile Marii Baltice salinitatea este 3 - 5 ‰, pe cand in

Marea Rosie este de 42 ‰. Aceasta diferentiere se datoreaza cantitati de precipitatii si evaporare, a curentilor si a aportului de ape continentale. La Ecuator ea atinge valorile 34,5 - 35,5 ‰, la tropice - 36 - 37 ‰ (din cauza evaporarii intense). In regiunile temperate si nordice salinitatea scade pana la 32 ‰. Variatia zonala a salinitatii in unele cazuri este influentata de curentii maritimi si apele scurse de pe continente. In partea de nord a Oceanului Atlantic salinitatea creste (35,5 ‰) datorita curentului cald Gulf-Stream. La tarmurile de nord-est ale Americii de Nord salinitatea este redusa (31 - 33 ‰) din cauza curentului rece al Labradorului. In marile Oceanului Arctic salinitatea este foarte joasa (8 - 10 ‰) din cauza debitului bogat de apa dulce adus de fluviile mari siberiene (Obi, Enisei, Lena). In emisfera australa, spre deosebire de cea boreala, salinitatea apelor este mai ridicata. Astfel, Oceanul Atlantic are o salinitate medie de 35,4 ‰, Oceanul Pacific - de 34,9 ‰.

     Transparenta apelor Oceanului Planetar este un indicator care depinde de gradul de dispersie si de absorbtie al razelor de lumina, datorita microorganismelor si particulelor in suspensie, apele marine au o transparenta mica. Din razele de lumina ce cad pe suprafata apei, o parte se reflecta in atmosfera, iar alta patrunde in apa raspandindu-se in toate directiile si transformandu-se in radiatie difuza. In acest mod sunt luminate straturile de apa in care nu patrunde radiatia directa. Radiatia razelor albastre patrunde pana la adancimea de 220 de metri. Transparenta difera de la o regiune la alta si de la un anotimp la altul, astfel in Marea Mediterana si Marea Rosie ea ajunge pana la 60 de metri, iar in Marea Barents si Marea Kara nu atinge 10 - 12 de metri. Transparenta mica in marile polare si regiunile temperate este legata de zooplanctonul si fitoplanctonul bogat. Transparenta maxima a fost constatata in Marea Sargasselor (66,5 de metri). In straturile de apa situate mai jos de 400 - 500 de metri lumina nu patrunde si domneste intunericul vesnic. Transparenta apei primavara in Oceanul Pacific este 59 de metri, in Oceanul Indian este de 40-50 de metri, in Oceanul Arctic este de 40 de metri. Stratul pur de apa al oceanului, care absoarbe si difuzeaza lumina, are o culoare albastra. Aceasta este considerata culoarea „desertului oceanic”. Culoarea verzuie a apei este determinata de prezenta particulelor in suspensie si a planctonului. Din cauza continutului de substante in stare de suspensie apa poate avea o culoare galbuie, uneori cafenie. Culoarea verzuie a apei marilor din regiunile polare si temperate este cauzata de dezvoltarea abundenta a algelor din clasa Diatomeelor.

     Apa marilor si oceanelor se afla intr-o continua miscare, cauzata atat de forte interne cat si externe cum ar fi: vantul, forta de atractie a lunii, soarelui, cutremure etc. Se disting miscari ondulatorii (hula si valurile), miscari ritmice (mareele) si miscari de translatie marina (curentii).

     Oceanul Planetar reprezinta habitatul ideal pentru aproximativ 230.000 specii de vietuitoare descoperite si pentru multe altele pe care stiinta nu a apucat inca sa le cunoasca. Apele oceanice sunt populate de o mare diversitate de organisme vegetale si animale. Incercarile de cuantificare a acestora, ca de altfel si productivitatea globala a mediului marin, au dus la evaluari foarte diferite, cifrele rezultate fiind adesea contradictorii. Potentialul biologic exploatabil economic al Oceanului Planetar a fost estimat de catre F.A.O. la 117,6 milioane de tone pe an, alte estimari apreciaza acest potential la 130-140 milioane de tone pe an sau chiar la 660 milioane de tone pe an in conditiile in care resursele exploatabile ale Oceanului Planetar sunt valorificate numai 15-20%. Adeseori se considera ca problemele alimentare cu care se confrunta multe regiuni de pe Terra ar putea fi rezolvate printr-o valorificare adecvata a resurselor biologice ale oceanului. "Fructele marii" nu pot fi insa culese cu usurinta.

     Jumatate din necesarul de oxigen al planetei provine de la plantele din ocean. Oceanul actioneaza ca un termostat regland temperatura planetei cu rolul de a nu lasa suprafata sa se raceasca sau sa se incinga prea tare, temperatura este controlata prin evaporare, cand se evapora apa absoarbe foarte multa caldura. Fara evaporarea apei temperaturile la suprafata Pamantului ar atinge 60-70 de grade Celsius. Influenta Oceanului Planetar se resimte si in interiorul continentelor, acesta afecteaza clima si caracteristicile vremii pe tot globul.

     Hidrogenul poate fi obtinut din apele marii in cantitati, practic, inepuizabile, prin procedeul, cunoscut in chimie, de oxidare-reducere. Hidrogenul obtinut in acest mod poate fi lichefiat si stocat sau transportat prin conducte. El reprezinta un excelent combustibil sau carburant, usor de depozitat, de transportat la mari distante si, ceea ce trebuie subliniat, reinnoibil - prin arderea lui, apa reintra in circuit fara sa polueze.

     Se poate spune cu convigere ca fara existenta Oceanului Planetar si in consecinta a apei viata pe Planeta Albastra nu poate exista.

Oceanul Planetar in imagini:
  Oceanul Atlantic   Oceanul Indian   Marea Mediterana   Ruinele templului zeitei Artemis   Golful Persic