Calator pe mapamond

America de Nord este un continent din emisfera nordica, situat aproape in exclusivitate in emisfera vestica, marginit la est de Oceanul Atlantic, la vest de Oceanul Pacific, la nord de Oceanul Arctic si la sud de Marea Caraibelor si de America de Sud. Suprafata Americii de Nord este de 24.709.000 km², care reprezinta aproximativ 4,8% din suprafata planetei, sau 16,5% din suprafata de uscat al Pamantului. Populatia continentului a fost estimata in iulie 2008 la aproape 529.000.000 oameni. America de Nord este al treilea continent in ceea ce priveste suprafata, dupa Asia si Africa si al patrulea in ceea ce priveste numarul populatiei dupa Asia, Africa si Europa.

Un studiu publicat in The American Journal of Human Genetics in anul 2011 de catre antropologii Universitatii Pennsylvania in colaborare cu specialisti rusi indica faptul ca amerindienii, primii locuitori ai Americii de Nord, provin din Altai, o mica regiune montana aflata in sudul Siberiei. Cercetatorii au analizat ADN-ul cromozomului Y, transmis de tata, la amerindieni si la indigenii din Altaiul de Sud, studiu ce a sus la descoperirea unei mutatii genetice unice la ambele populatii. Similaritati au mai fost descoperite si in genomul mitocondrial, mostenit de la mama care era aproape identic la cele doua grupuri studiate. Cercetatorii au calculat si timpul necesar pentru aparitia acestei mutatii si potrivit estimarilor lor, populatia din Altai s-a diferentiat genetic de cea a amerindienilor in urma cu 13.000 - 14.000 de ani. Aceste date sunt in concordanta cu cele referitoare la primele migratii din Siberia catre America, ce ar fi avut loc in urma cu 15.000 - 20.000 de ani, fapt ce indica faptul ca primii locuitori al acestui continent sunt migratorii veniti din Siberia.

America de Nord se desfasoara in emisfera nordica intre 83° 39' la latitudinea Insulei Ellesmere si 16° nord la nivelului Istmului Tehuantepec care reprezinta limita sudica a continentului trecand de cercul polar la nord si de Tropicul Cancerului la sud. Extremitatea continentala a Americii de Nord este data de Capul Barrow din Penisula Alaska aflat la 71°23'. Intre Capul Prince of Wales al Peninsulei Alaska care este extremitatea vestica a continentului 168° vest si cea estica data de Capul Charles al Peninsulei Labrador 55° 40' este o distanta de aproximativ 6.400 km. Distanta continentului pe directia nord - sud, este de 6.000 km. Conturul Americii de nord si centrala este extrem de neregulat. Apele Oceanului Arctic scalda nordul Americii si raman inghetate cea mai mare parte a anului. Sudul este scaldat de apele calde ale Golfului Mexic. In partea de est Oceanul Atlantic desparte America de Nord de Europa iar in vest, Oceanul Pacific, o desparte de Asia. America Centrala constituie de fapt o legatura istmica si insulara intre America de Nord si America de Sud. Insulele din America Centrala sunt in general muntoase si vulcanice grupate in doua arhipelaguri: Antilele Mari (Cuba, Haiti, Puerto Rico, Jamaica) si Antilele Mici (Virgine, Dominica, Grenada, Barbados, Trinidad,etc). Extremitatile continentului nord american sunt:

La nord - Capul Barrow din Penisula Alaska
La sud - Istmului Tehuantepec
La vest - Capul Prince of Wales al Peninsulei Alaska
La est - Capul Charles al Peninsulei Labrador

America de Nord este situata in zona macroplaci Nord Americane, la contactul ei cu macroplaca Pacifica si a altor placi mai mici cum ar fi: Garda, Cocos sau Caraibilor. In zonele de subductie s-au format fie lanturi mutoase cum ar fi Muntii Stancosii, la contactul placii Garda cu placa Nord Americana, Cordilierii Americii Centrale, la contactul Placii Cocos cu placa Americana si cea a Caraibilor, fie arcuri insulare (Antile-placa Caraiba/placa Americana, Aleutine - placa Pacifica/placa Americana). Tot in aria de contact a placii pacifice cu cea nord Americana s-a dezvoltat un sistem de falii cum este Falia San Andreas o binecunoscuta falie de alunecare cauzata de alunecarea placii Pacificului peste placa nord-americana. In cazul acestei falii placa pacifica se deplaseaza spre nord, nord-est cu aproximativ 5 milimetri pe an in raport cu nordul American. Aceasta falie incepe din Golful Californiei si are o lungime de 600 km. Actualmente, zona Americii Centrale este una din regiunile de slaba rezistenta ale scoartei, fiind caracterizata prin miscari de ridicare si scufundare, dislocari, seismicitate si vulcanism, ceea ce arata ca evolutia sa nu s-a incheiat. Amploarea si continuitatea actuala a proceselor de subductie din America Centrala Insulara vor avea ca rezultat aparitia unor lanturi muntoase ce vor juca rolul de punte de legatura intre fragmentele uscatului de astazi. Procesele orogenetice sunt active asadar si in momentul de fata, fiind puse in evidenta de seismicitatea extrem de ridicata. Vulcanismul, ca fenomen asociat dinamicii scoartei, este bine reprezentat in America de Nord care se manifesta in Alaska - Aleutine, Mexic, iar urme ale vulcanismului vechi sunt extrem de evidente in partea centrala a Muntilor Stancosi pe Platoul Yellowstone.

Relieful Americii de Nord are urmatoarele trasaturi principale: dispunerea reliefului pe directia meridianelor, concentrarea ariei montane in extremitatea vestica (Muntii Appalachi nereusind sa contrabalanseze, prin extensiune si pozitia lor aceasta evidenta asimetrie), altitudinea medie de 720 metri, iar cea maxima de 6.194 in Mckinley, Muntii Alaska. Din punct de vedere morfologic America de Nord se imparte in mai multe regiuni: Groenlanda, Arhipelagul Arctic, Campiile si Podisurile Americane, Muntii Appalachi, Campiile Litorale si Munti Cordilieri. In zona Americi Centrale predominarea reliefului muntos cu o orientarea generala a culmilor perpendiculara pe tarm la nord de grabenul Nicaragua si paralel cu tarmul la sud de aceasta linie de demarcatie tectonica. Miscarile de ridicare a litoralului pacific le corespund, compensatoriu, cele de coborare a litoralului Marii Caraibilor.

Groenlanda cu suprafata sa de peste 2 milioane km² este cea mai mare insula de pe Glob cu o distanta de 2650 km de la nord la sud, intre Capul Morris Jesup si Capul Farvel si pe o distanta de 1280 km de la est la vest. Tarmurile insulei sunt extrem de crestate, cu numeroase fiorduri atat in est cum este cazul Complexului Scoresby, din care face parte si cel mai lung fiord din lume, Nordvestfjord ce masoara 313 km cat si in vest (Sondre Strom). Relieful Groenlandei este reprezentat de un imens podis cu altitudine medie de 400 - 600 metri ce se inclina dinspre margini spre interior si este acoperit in cea mai mare parte de o calota de gheata ce mascheaza detaliile reliefului platformic. Teritoriile lipsite de gheata reprezinta doar 19% din suprafata insulei, limitandu-se de fapt la o fasie litorala de 60-150 km latime. Aici sunt foarte evidente urmele glaciatiei pleistocene: morene, nunatakuri, spinari de berbec, depresiuni lacustre de origine glaciara. Teritoriile acoperite cu gheata ocupa 81% din suprafata insulei, calota glaciara prezentand doua boltiri largi una in sud si alta in partea central estica. Grosimea medie a ghetii este de 1.500-1.600 metri, iar grosimea maxima este de peste 3.400 de metri in partea centrala a insulei. Multi ghetari isi preling limbile pana pe tarmul vestic, de unde numeroase iceberguri se desprind si sunt preluate de curentii marini si transportati in Oceanul Atlantic prin Golful Baffin si Marea Labrador.

Arhipelagul Arctic are o suprafata de peste 1.400.000 km², iar cele mai mari insule din componenta sa sunt: Baffin cu peste 500.000 km², Ellesmere cu peste 300.000 km², Victoria cu peste 200.000 km², Devon si Mellville. Apa dintre insule este inghetata in cea mai mare parte a anului, chiar si vara circulatia este dificila datorita sloiurilor plutitoare. Tarmurile acestor insule sunt festonate de fiorduri, iar terasele de abraziune de mare inaltime indica si aici o redresare izostatica postglaciara de amploare. Se pot distinge doua grupuri de insule, despartite de stramtorile MacClure, Melville, Barrow, Lancaster: insulele din sud care sunt constituite in principal din roci precambriene ce apartin structural unitatii de scut cristalin cum ar fi insulele Banks, Victoria, Prince de Wales, Somerset si Baffin unde glaciatia pleistocena a fost mult mai extinsa ca cea actuala formand un bloc compact ce acoperea insulele si insulele din nord care sunt constituite din roci paleozoice si mezozoice, apartinand unitatii de platforma bietajata. Aici sedimentarul este in general necutat, cu exceptia nordului insulei Ellesmere, afectata de cutari partiale caledoniene. Glaciatia pleistocena nu a fost mai extinsa ca cea de azi, ceea ce face ca formele de acumulare si eroziune glaciara sa lipseasca din aceste regiuni.

Campiile si Podisurile Centrale ocupa cea mai mare parte a Americii de Nord si sunt limitate de Arhipelagul Arctic in nord, de Campia litorala a Golfului Mexic in sud, de Muntii Applachi in est si de Cordilierii in vest. Campiile si Podisurile Centrale se subdivid la randul lor in: Podisurile Canadiene (Podisul Labrador, Podisul Mackenyie, Podisul Peace Athabaska), Campia Nord Canadiana, Regiunea Marilor Lacuri, Campiile si Podisurile Centrale (Podisul Ohio, Podisul Minnesota, Podisul Missouri, Podisul Preriilor, Campia Mississippi) si Masivele Hercinice izolate.

Relieful Podisului Labrador este reprezentat de o peneplena usor ondulata, cu aspectul unui podis cu altitudini medii de 200 - 500 metri. Cele mai mari inaltimi se intalnesc in partea centrala si nord-estica (in Muntii Torngat 1.621 metri. Podisul Mackenzie reprezinta o zona in care scutul canadian apare ceva mai ridicat si e acoperit cu o cuvertura sedimentara paleozoica ce are aspect tipic de podis de eroziune, cu doua trepte morfologice, una mai inalta in vest si una mai joasa in est. Podisul Peace Athabaska este continuarea spre sud a Podisului Mackenzie, are o desfasurare nord-vest - sud-est si are o alcatuire mai unitara si altitudini mai reduse.

Campia Nord Canadiana se suprapune scutului Canadian care apare la zi in multe regiuni, cu sisturi cristaline cu intruziuni granitice si un relief structural bine reprezentat mai ales in vest unde apar siruri de cueste dezvoltate pe strate monoclinale ce cad spre sud. Frontul acestor cueste constituie versantul unei vai preglaciare umpluta cu depozite friabile, usor de denudat de catre ghetari, in chiuvetele carora s-au cantonat lacurile: Renilor, Indian, Athabaska, Sclavilor, Ursilor, Winnipeg, Manitoba. Toate aceste lacuri fiind legate printr-o serie de emisari a principalelor rauri din zona: Mackenzie, Athabaska, Peace, Albany.

Regiunea Marilor Lacuri s-a dezvoltat pe un fundament ce apartine scutului canadian, iar cuvertura sedimentara cuprinde depozite paleozoice cu structura monoclinala. Crearea reliefului structural aici este determinata in cea mai mare parte de prezenta calcarelor si dolomitelor de Trenton si a calcarelor de Niagara care se desfasoara mai ales in sudul regiunii, insasi Cascada Niagara fiind formata pe fruntea unei cueste. In preglaciar, intreaga regiune se drena spre Mississippi directie urmata si in perioadele glaciare. In postglaciar, datorita mai ales barajului morenaic dinspre sud, scurgerea se orienteaza pe traseul actual, spre Atlantic. In evolutia bazinelor lacustre s-au evidentiat urmatoarele faze: in pleistocen erau active doar lacurile Michigan si Erie, dupa retragerea ghetarilor s-au format doua mari interioare Lacul Algonkian ce includea Lacurile Superior si Michigan si Lacul Irokez (Erie si Ontario), iar ulterior, prin contributia fenomenelor tectonice s-au conturat cuvetele actualelor lacuri.

Campiile si podisurile Centrale situate intre Marile Lacuri si campia litorala a Golfului Mexic pe de o parte si Appalachi si Stancosi pe de alta parte au drept fundament o prelungire a scutului canadian, ce coboara spre sud, fiind innecata de sedimentar. Relieful se inclina din vest, nord si est spre Valea lui Mississippi, inclinare ce concorda cu cea a stratelor sedimentare, de unde si frecventa aparitie a platourilor structurale dar si a cuestelor. Podisul Ohio este format pe calcare paleozoice dispuse orizontal, de unde un bine reprezentat relief carstic mai ales in Bazinul raului Green River afluent al lui Ohio. Podisul lacustru Wisconsin Minnesota are un relief glaciar morenaic destul de estompat, in depresiunile dintre morene fiind cantonate o puzderie de lacuri,in jur de 11.000. Podisul Missouri, care continua spre vest Podisul Wisconsin Minnesota, are un relief structural fragmentat, cu cueste si vai subsecvente, dezvoltate pe formatiuni monoclinale cretacice. Sirul exterior de cueste are inaltimi de 300-500 metri, iar sirul intern este mai inalt, 600-800 metri. Podisul Preriilor este o zona piemontana la poalele Cordilierilor, cu latime variabila, ingustandu-se mult catre nord, avand in nord depozite siluriene si in sud depozite mai tinere devoniene si cretacice. Este in cea mai mare parte un piemont de eroziune, cu altitudini maxime in zona centralade 1.500 metri. La contactul cu Cordilierii fragmentarea este mai accentuata si apar o serie de masive izolate cu caracter de inselberguri: Cypress Hills, Spanish Peak sau Black Hills (2.207 metri). In restul Podisului Preriilor relieful pierde treptat in altitudine spre est, dand nastere unor cueste ce privesc spre Cordilieri, vai consecvente, vai subsecvente. In bazinul Missouri o larga dezvoltare o cunosc badlandsurile datorita eroziunii intense suferite de argilele oligocene cu intercalatii subtiri de marne, nisipuri, gresii, conglomerate. Campia Mississippi, in ciuda altimetriei, este o axa de referinta a reliefului Americii de Nord, cu un fundament paleozoic si un relief intens peneplenizat. Departarea de marginile placilor tectonice l-a scos de sub influenta fenomenelor de subductie, mentinandu-l ca arie coborata, inundata in perioada de transgresiuni neogene. A functionat ca golf marin, larg, adanc, umplut cu sedimente marine si aluviuni fluviale ulterior.

Masivele hercinice se gasesc risipite la contactul dintre Campia Mississippi si Podisul Preriilor si sunt vechi horsturi hercinice inecate in depozite marine de mare grosime. Cele mai cunoscute structuri hercinice sunt: Podisul Ozark, Podisul Salem si Podisul Springfield la nord de Arkansas si Podisul Ouachita la sud de raul Arkansas.

Muntii Appalachi se desfasoara pe directia nord-vest - sud-est, paralel cu tarmul Oceanului Atlantic, pe o distanta de aproximtati 2.000 km. Din punct de vedere geologic, aceasta mare unitate de relief este alcatuita din depozite vechi paleozoice, peste care s-au depus formatiuni mezozoice. In sens longitudinal Appalachii se subdivid in doua compartimente despartite prin linia tectonica Mohawk-Hudson: Appalachii Nordici si Appalachii Sudici.

Appalachii Nordici se intind intre Insula Terra Nova in nord si grabenul raului Hudson, in sud si s-au format in urma unei succesiuni de faze orogenetice cu o impunere a structurilor caledoniene, cambrian-siluriene. Cutarile hercinice sunt insa cele care au definitivat lantul montan. Structurile caledoniene sunt puternic peneplenizate, culmile montane avand altitudini modeste de 1.500 metri. Suprafata actuala este in cea mai mare masura modelata de procesele glaciare pleistocene unde eroziunea glaciara a creat complexe de cuvete lacustre in regiunile inalte, in timp ce in campiile litorale, acumularea glaciara a generat coline morenaice, de fund si frontale; tarmuri cu fiorduri si skyars. In ansamblu, Appalachii nordici sunt mai masivi, au structura complexa, sunt intens modelati de glaciatia pleistocena.

Appalachii Sudici au o complexitate morfostructurala ce este legata de peneplenizarea acestui sistem in doua etape: peneplena catenelor hercinice (sfarsitul paleozoicului si inceputul mezozoicului) si peneplena mezozoica-tertiara (ce a fost precedata de sedimentarea stratelor groase 4.000 metri de Newark, triasice). Eroziunea post-triasica a inlaturat partial atratele de Newark, dezgropand morfostructuri mai vechi, hercinice. Aici lipsesc formele glaciare, iar planurile reliefale mai noi s-au adaptat la planurile morfostructurale mai vechi, rezultand relieful appalachian, ca forma tipica de adaptare la structura.

Campiile litorale sunt campiile joase care inclina spre platforma continentala si ocupa flancul rasaritean al flancului hercinic scufundat si ingropat sub sedimente marine, deci fundamentul acestor campii litorale este de natura hercinica. Din campiile litorale joase fac parte: Campia litorala atlantica, Peninsula Florida, si Campia Golfului Mexic.

Campia litorala atlantica se desfasoara pe latimi diferite intre Capul Cod si Peninsula Florida, fiind mai ingusta in nord si mai larga in zona centrala a litoralului est Atlantic. Este creata pe un fundament paleozoic, acoperit de depozite sedimentare groase (mezozoice si tertiare), cu lacune stratigrafice, depuse in urma repetatelor transgresiuni. Tarmul nordic cuprinde golfuri si estuare (Potomac), iar cel sudic cuprinde lagune, limane si cordoane litorale (cele de la varsarea lui Delaware). Vaile submerse indica un proces de scufundare incepand din pleistocen.

Peninsula Florida, reprezinta o prelungire interesanta a uscatului, cu aproximativ 560 km, fiind o unitate de tranzitie intre Campia litorala Atlantica si Golful Mexic, avand altitudini sub 100 m, aspect general de campie joasa, peneplenizata, larg valurata.

Campia Golfului Mexic aflata intre Peninsula Florida si Peninsula Yukatan are un fundament paleozoic acoperit cu o cuvertura sedimentara care ajunge la grosimi de pana la 10.000 metri. Originea sedimentelor este marina, lacustra si fluviatila, dar nu lipsesc calcarele si tufurile vulcanice de varste diferite (cretacic-tertiare). Altitudinea acestei campii este de sub 100 de metri. In perimetrul deltei Mississippi se manifesta o tendinta continua de avansare a uscatului in mare, cu aproximnativ 90 metri anual.

Cordilierii nord-americani se desfasoara pe o lungime de 8.000 km, cu o latime de aproximativ 1.600 km. Desi functioneaza ca geosinclinal inca din paleozoic, cutarile principale s-au produs in mezozoic si tertiar (orogeneza nevadiana). Cordilierii nord-americani au urmatoarele subdiviziuni: Arhipelagului Aleutinelor, Muntii Coastelor, Cordiliera Mediana, Podisurile Intramontane Nord-Americane si Cordiliera Interioara.

Arhipelagului Aleutinelor este un arc insular de origine vulcanica, insa exista si cateva insule de origine continentala cum ar fi: Attu, Agattu. Arhipelagul cuprinde peste 120 insule, cu o suprafata totala in jur de 18.000 km², desfasurate ca o ghirlanda pe 2.750 km pe directie est-vest. Vulcanismul deosebit de activ si modificarea permanenta a configuratiei arhipelagului se datoresc situarii acestuia in zona de subductie dintre placa nord-americana si cea pacifica. Insulele sunt declarate rezervatie naturala din 1913, pentru a ocroti un intins refugiu al mamiferelor marine.

Muntii Coastelor se intind din Alaska pana in Mexic, culminand in varful Mount Logan de peste 6.000 metri. In Alaska se remarca Muntii Saint Elias cu ghetarul Malaspina care coboara, prin intermediul unor limbi enorme, pana la malul oceanului, avand in fruntea sa morene impresionante. In cadrul sectorului canadian se distinge lantul costal ce se detaseaza frecvent de continent sub forma unor insule si Muntii Coastelor care culmineaza in varful Waddington de 4.042 metri. Muntii Coastelor din S.U.A. sunt despartiti de sectorul canadian prin Stramtoarea Juan de Fuca. Cordiliera Costala se prelungeste in Peninsul California prin Muntii San Pedro Martir, dupa care trece in Insulele Las Tres Marias ajungand pana in Sierra Madre Del Sur.

Cordiliera Mediana porneste tot din Alaska printr-un lant vulcanic care cuprinde 11 vulcani activi intre care se remarca vulcanul Katmai si Alpii Alaskai, munti regenerati, alcatuiti din gnaise si sisturi cristaline mezozoice ce culmineaza in McKinley cu o inaltime de 6.194 metri. Dupa o efilare puternica pe teritoriul canadian, unde culmile muntoase trec treptat intr-un podis de altitudine, catena reapare in toata vigoarea ei in Muntii Cascadelor si Muntii Sierra Nevada. Muntii Cascadelor au morfologia caracteristica masivelor regenerate, prezinta o larga dezvoltare a reliefului vulcanic prin vulcanii Adams, St. Helens si Hood, iar glaciatia actuala este bine dezvoltata in Muntii Rainier cu 28 ghetari. Muntii Sierra Nevada sunt mult mai impunatori deoarece au suferit o puternica inaltare in pliocen si au o structura geologica extrem de complexa. Sunt strabatuti de puternice linii de falii orientate nord-sud, au inaltimile cele mai mari in zona central-axiala (Muntii Whitney 4.418 metri). Datorita pozitiei lor mai sudice, glaciatia actuala este mai slaba. Spre sud, sud-nord se prelungeste cu Muntii San Bernandino si cu Muntii Sierra Madre de Vest.

Podisurile Intramontane Nord-Americane reprezinta fragmente ale scuturilor vechi, paleozoice antrenate in miscarile orogenetice ale Cordilierilor, dintre acestea cele mai importante sunt: Podisul Central Alaskian, Podisurile Interioare Canadiene, odisul Columbiei, Podisul Marelui Bazin, Podisul Colorado si Podisul Mexican.

Podisul Central Alaskian are inaltimi de 800 - 1.000 metri si prezinta o vasta suprafata de netezire dezvoltata pe roci complexe sedimentare mezozoice, cu o cadere generala de la est la vest.

Podisurile Interioare Canadiene au altitudini in jur de 2.000 metri, cu aspect valurit si interfluvii sculptate de ghetari. In partea sudica, Podisul Fraser este aproape exclusiv de origine vulcanica, acoperiit de cuverturi bazaltice. Numai unele piscuri izolate (vechi nunatakuri) se ridica la 3.000 de metri.

Podisul Columbiei este de natura vulcanica, fiind constituit in cea mai mare parte din bazalte, groase de 1.200 - 1.800 metri, urmare a revarsarii lavelor pe suprafete foarte mari. Podisul este inconjurat la nord, vest si est de munti, iar la sud, spre Podisul Marelui Bazin, limita este incerta, trecerea facandu-se fara denivelari notabile. Fluviul Columbia si afluentii sai, Snake si Spokane, si-au modelat canioane impozante in cuverturile de lave bazaltice.

Podisul Marelui Bazin are doar aparenta infatisare de podis, datorita delimitarii sale de culmi muntoase inalte, prezentand o accentuata fragmentare datorita numeroaselor falii ce-i strabat de la nord la sud avand culmi muntoase orientate nord-sud separate de depresiuni secundare inchise, de tipul bolsonurilor, de origine tectonica si modelate in conditii de clima arida. Altitudinea medie scade de la 1.300 metri in nord la 300-400 metri in sud, unde relieful este de tip desertic, chiar cu mici campuri de dune: Desertul Mojave, Gila, Valea Mortii.

Podisul Colorado aflat in bazinul raului cu acelasi nume este un masiv median, mai precis un fragment din platforma nord-americana, format din baza cristalina si cu acoperis sedimentar format din gresii, calcare si conglomerate paleozoice, mezozoice si tertiare, cu lacune stratigrafice. Aceasta structura, asociata cu ridicarea de ansamblu a Podisului Colorado a determinat aparitia unor forme specifice de relief: vaste platouri structurale dispuse in trepte, vai in canion, dintre care merita amintit canionul fluviului Colorado, denumit Marele Canion, sculpat intr-o stiva de depozite cu varsta cuprinsa intre triasic si algonkian, cu o lungime de peste 450 km, fiind cel mai lung canion terestru, cu o adancime de 2,5 - 3 km.

Podisul Mexican este delimitat la nord de Podisul Colorado, la est de Sierra Madre de Est, la vest de Sierra Madre de Vest si la sud de Sierra Vulcanica Transversal. Considerat multa vreme ca un masiv median, o meseta de tipul Podisului Colorado, insa s-a dovedit a fi o larga zona de munti cutati in cadrul orogenezei mezozoice, apoi peneplenizati. In tertiar s-a produs o ridicare generala a podisului, cu bascularea sa spre nord, odata cu aceasta ridicare, in sud s-au produs importante efuziuni vulcanice ce dau un aspect mai fragmentat, iar in partea central-nordica s-au creat numeroase bazine inchise (grabenuri), care au evoluat in conditii de clima arida si semiarida, creand formele specifice de "bolson". Cea mai mare este Bolson de Mapimi, populata cu lacuri sarate si mlastini, la sud de care se gaseste podisul vulcanic Anahuac.

Cordiliera Interioara sau Muntii Stancosi incep din Alaska, cu Muntii Brooks, care se aseamana cu Alpii Alaskai, dar sunt mai scunzi cu inaltimi maxime de 2.684 metri, se continua cu Muntii Mackenzie si Stancosii Canadieni care ocupa a sasea parte din suprafata Canadei, cu o latimea maxima de 1.000 km. Acestia cresc in altitudine de la nord la sud si sunt alcatuiti din mai multe lanturi paralele. Cele mai frecvente sunt formele de relief structural, in cadrul carora larg raspandite sunt formele cu adaptare la structura, de tip jurasian, dar si cele cu neadaptare la structura (vai anticlinale, sinclinale suspendate). In cadrul reliefului glaciar interesante si complexe sunt formele de tip alpin, datorita puternicei dezvoltari a glaciatiei pleistocene, dar si glaciatia actuala este bine reprezentata prin ghetarii de tip alpin cu lungimi de circa 20 km. In S.U.A., Stancosii Canadieni se continua spre sud pastrand aceeasi desfasurare paralela a culmilor si directia dominanta nord-vest - sud-est, cu o constitutie geologica deosebit de complexa, insa sunt mai putin omogeni. Peste 50 de varfuri depasesc 4.000 de metri altitudine, iar vulcanismul este ceva mai putin raspandit in Muntii San Juan din sectorul sudic si in Podisul Yellowstone din sectorul nordic. In Mexic, Stancosii se continua cu Sierra Madre Oriental, legatura facandu-se prin intermediul Muntilor Guadalupe. Aici este o larga raspandire a rocilor sedimentare mezozoice si eocene cutate, sprijinite pe un fundament care apare la zi numai in axele lanturilor celor mai inalte. Vulcanismul practic lipseste, iar masivele cele mai inalte depasesc 3.000 de metri cu altitudine maxima de 3.664 in Pena Nevada. Sierra Madre Oriental si Sierra Madre Occidental se apropie mult spre sud, formand un important nod orografic: Sierra Vulcanica Transversal, ce inchide Podisul Mexicului pe latura sudica. Aceasta este prin excelenta vulcanogena, cu conuri de peste 5.000 metri altitudine. Cel mai lat istm de pe glob se afla in sudul Americii de Nord: Istmul Tehuantepec, cu latime minima de 200 km, cu altitudini ce coboara sub 250 metri, fiind una din putinele zone coborate din imensul lant muntos ce strabate continentul de la nord la sud. Formatiunile cretacice cutate acopera structurile cristaline mai vechi.

Podisul Yellowstone, cu o altitudine medie de 2.000 - 2.500 metri, s-a format prin suprapuneri masive de lave bazaltice, brecii, tufuri vulcanice de mare grosime in jur de 1.000 metri. Intr-o chiuveta este adapostit Lacul Yellowstone drenat prin canionul cu acelasi nume. Aici se afla Parcul National Yellowstone in care se gasesc peste 3.600 de izvoare termale, gheizere, mofete si vulcani noroiosi. Elementelor morfo-hidrografice li se adauga insa cele floristice si faunistice de o bogatie deosebita. Cel mai mare si mai tipic bazin depresionar, format prin scufundarea unei peneplene eocen-pleistocena este Bazinul Wyoming, situat intre Muntii Uinta si Muntii Bighorn. Sectorul sudic al Stancosilor cuprinde Muntii Laramie 3.131 metri, Muntii Front Range 4.345 metri, Muntii Sangre de Cristo cu varful Blanca de 4.373 metri. Toate varfurile de peste 4.000 metri sunt acoperite cu ghetari de mica extensiune.

America Centrala Istmica porneste de la Istmul de la Tehuantepec si se continua pana la golful Darien desfasurandu-se pe mai bine de 2.900 km lungime, cu o latime de 70-525 km. Tarmul Pacificului este inalt, crestat si cu multe golfuri contrastand cu cel din zona caraibiana care este in general jos si mlastinos. Relieful este dominat de un lant muntos de origine vulcanica, cu varfuri de peste 4.000 metri altitudine, cu un vulcanism activ. Acesta face legatura intre sistemul muntos al Americii de Nord si Anzii Americii de Sud. Din punct de vedere morfologic se diferentiaza doua compartimente separate de grabenul Nicaragua, linie tectonica de demarcatie, ce pare a fi zona de sutura a continentului american, respectiv America de Nord si America de Sud, dovada in acest sens sta varsta diferita a formatiunilor: in nord se gasesc structuri vechi, permiene, cutate in perioada mezoalpina iar in sud se gasesc structuri mai noi, neogene. Cele mai importante forme de relief ale Americii Centrale sunt: Muntii Chiapas, Lanturile Vulcanice Costal, Muntii Guatemalei, Peninsula Yucatan si Muntii Hondurasului.

Muntii Chiapas sau Sierra Madre de Chiapas este o peneplena exhumata, peste care s-au revarsat, mai ales in sud, depozite vulcanice. Acesti munti sunt delimitati la nord de un podis inalt, Mesa Central, alcatuit din calcare cretacice, strabatut de valea tectono-eroziva a raului Grijalva.

Lanturile Vulcanice Costale insotesc linia tarmului pacific sub care se subduce placa oceanica. Principalele aparate sunt Tajumulco de 4.210 metri, Agua 3.780 metri si Fuego 3.918 metri.

Muntii Guatemalei reprezinta o asociere de platouri si inaltimi provenite dintr-o peneplena neogena, avand o fragmentare intensa ceea ce a permis individualizarea unor cuvete ocupate de lacuri cum ar fi lacul Izabal.

Peninsula Yucatan are un relief dezvoltat mai ales pe seama calcarelor mio-pliocene, fiind frecvente dolinele, uvalele, avenurile, pesterile sau lacurile de polie cum ar fi Lacul Peten. In vest se desfasoara Podisul Campeche, iar in sud-est Mas. Granitic Maya, de 1.113 metri.

Muntii Hondurasului au o structura cristalina formata din roci granitice cu intruziuni mai noi, cu vestigii ale unor platforme de nivelare ce se ridica pana la 2.450 metri altitudine. Liniile de falie au imprimat caracterul abrupt, drept al tarmurilor, iar miscarile izostatice recente stau la originea teraselor de abraziune marina si a emersiei recifilor coraligeni. In partea de est a regiunii relieful coboara mult in Campia Mosquitos unde predomina mlastinile, lagunele, cordoanele litorale.

Cordilierii Istmului Costa Rica-Panama au o forma arcuita, cu convexitatea orientata catre Oceanul Pacific, care spre deosebire de partea nordica a istmului, caracterizata prin vulcanism intens, fragmentare tectonica avansata, in partea sudica predomina structurile cristaline intrerupte izolat de aparitii vulcanice, iar tarmurile sunt mult mai fragmentate. Lantul muntos cuprinde trei sectoare care scad in altitudine de la nord la sud: Cordilierii de Costa Rica (Chiriqui, 3472 metri, Irazu, 3432 metri), Cordilierii de Veragua (sectorul median) si Cordilierii de Darien (sectorul sudic). Cele mai mici altitudini sunt in zona Canalului Panama, unde, doar intamplator se depaseste 100 metri, ceea ce a favorizat constructia canalului. Prezenta lacului Gatun si a unui sistem ingenios de ecluze a permis punerea in functiune a acestei cai de navigatie de mare importanta.

America Centrala Insulara, alaturi de Arhipelagul Arctic Nord American, sunt cele mai fragmentate regiuni ce apartin Americii, insa in Arhipelagul Arctic fragmentarea rezulta din dezmembrarea unui vechi uscat unitar, pe cand fragmentarea din America Centrala a rezultat in cea mai mare parte din aparitia unor arcuri insulare, care tind, prin sudarea cu continentul, sau intre ele, sa constituie un viitor uscat, de mai larga extensiune. Totusi, unele insule mai mari cum ar fi Cuba, Jamica sau Haiti sunt formate din catene muntoase de aceeasi varsta si origine cu cele ale istmului central american, ceea ce reprezinta o dovada ca acestea sunt parti desprinse din istm. Amploarea si continuitatea actuala a proceselor de subductie din aceasta regiune vor avea ca rezultat aparitia de noi lanturi muntoase ce vor juca rolul de punti de legatura intre fragmentele uscatului de astazi.

Antilele Mari sunt considerate prin excelenta ca resturi din puntea ce lega cele doua Americi, care s-a scufundat in a doua parte a mezozoicului si indeosebi in neozoic. Antilele Mari reprezinta o zona in care vulcanismul vechi si samburii cristalini sunt imbracati in formatiuni sedimentare cutate sau recente sub forma de campii litorale. Patru insule mari intra in componenta Antilelor Mari: Cuba cu 110.922 km², Haiti cu 76.192 km², Jamaica cu 10.962 km², Puerto Rico cu 8.897 km².

Insula Cuba sau "Perla Antilelor", cum mai este numita reprezinta cea mai mare insula din Indiile de Vest, impreuna cu alte peste 1.600 insulite formeaza un complex insular, in cea mai mare parte de origine continentala, doar cateva doar sunt coraligene. Relieful este dominant de campie, cu inaltimi mici de aproximativ 100 metri, iar treapta platourilor si catenelor muntoase include Sierra del Rosario, Sierra de Escambray, Sierra del Maestra ce au peste 10.000 pesteri, multe din ele etajate cum este Sao Thomas. Din punct de vedere geologic predomina formatiunile vechi, intens tectonicizate si metamorfozate: calcare jurasice si cretacice care au permis dezvoltarea unui relief carstic de amploare. Lipsesc vulcanii activi.

Insula Jamaica sau "Insula Izvoarelor" in dialect indian, are un relief predominant de podis, cu inaltimi de peste 1.000 metri. Un lant muntos strabate insula de la est la vest si culmineaza cu varful Blue Mountain de 2.256 metri, iar tarmurile insulei sunt bordate de o campie litorala fertila. In alcatuirea geologica, predominante sunt rocile sedimentare, adesea strabatute de edificii vulcanice recente. Astazi vulcanismul se manifesta doar sub forma izvoarelor fierbinti.

Insula Haiti sau "Pamantul Inalt" in dialect indian are un relief mai complex format dintr-o succesiune de cordiliere orientate est-vest, separate de depresiuni longitudinale dupa cum urmeaza: Cordiliera Septentrionala cu varful Diego de Ocampa, 1.249 metri, Cordiliera Centrala cu varful Pico Duarte, 3.175 metri si Depresiunea longitudinala de origine tectonica, Cul-De-Sac, ce gazduieste doua bazine endoreice Enriquillo si Fonda, Cordiliera Meridional.

Insula Puerto Rico este cea mai orientala si mai mica a Antilelor Mari, cu un relief predominant muntos, reprezentat de un lant muntos cu orientare vest-est: Cordiliera Central fancata la nord si sud de fasii inguste de campie litorala cu soluri fertile.

Antilele Mici sunt dispuse in trei arcuri concentrice: Arcul exterior de origine sedimentar-calcaroasa este format din insulele: Anegada, Sombrero, Barbuda, Barbados, Trinida; Arcul Median alcatuit din depozite cristaline si sedimentare tertiare include insulele: Virgine, Antigua, Guadelupa, Marie Galante, Tobago; Arcul Intern predominant vulcanic include insulele: Saint Cristophe, Montserrat, Dominica, Martinica, Santa Lucia, Saint Vincent, Grenada. Dintre vulcani, cei mai cunoscuti sunt: Grand Soufriere 1.484 metri din Guadelupa si Mont Pelee 1.463 metri din Martinica acesta din urma cu o eruptie catastrofala in anul 1902 cand a fost distrus in totalitate orasul Saint Pierre.

Densitatea retelei hidrografice din America de Nord este data in primul rand de tipul de climat care determina particularitatile regimului de alimentare si scurgere a raurilor, alaturi de configuratia reliefului si constitutia geologica. Reteaua exoreica reprezinta 96,3% din total, iar bazinele endoreice se suprapun podisurilor si depresiunilor intramontane: Podisul Marelui Bazin si Podisul Mexican. Cele mai multe rauri se varsa in Oceanul Atlantic si marile periferice, iar cumpana de ape dintre Atlantic si Oceanul Inghetat este slab exprimata in relief, insa cumpana dintre Pacific si Atlantic trece prin estul Cordilierei nord americane, raurile pacifice strapungand o parte a edificiului montan, inaintand mult mai departe spre est fata de axul median al acestui sistem. In general, nordul continentului, recent eliberat de sub ghetarii pleistoceni, este drenat de o retea densa de rauri tinere si presarat cu un numar enorm de lacuri. Sudul continentului care nu a fost afectat de glaciatia pleistocena este drenat de rauri mai evoluate, iar lacurile sunt putine (cele mai multe fiind de natura antropica). Raurile tributare Oceanului Atlantic dreneaza 38% din suprafata continentului, iar raurile ce coboara din Appalachi spre Atlantic si Mississippi sunt in general scurte si cu ape bogate aproximativ tot anul. Spre Atlantic se indreapta o serie de rauri relativ scurte cum ar fi: Hudson, Susquehanna, Potomac, Roanoke, Savannah si se varsa prin estuare largi ce permit patrunderea in interior a vaselor de tonaj maritim. Raurile care coboara din Stancosi spre Mississippi sunt Yellowstone, Platte, Arkansas si Red River sau spre Golful Mexic coboara Rio Grande. Acestea sunt alimentate din ploi sau zapezi la izvoare, avand debite mari primavara si vara. Tot in golful Mexic se varsa alte rauri cu regim de scurgere subtropical cum ar fi Alabama, Sabine, Trinity, Colorado de Texas, Panuco, Grijalva. In America Centrala Istmica si Insulara raurile sunt scurte, cu debite bogate mai ales pe fatada atlantica.

Cea mai mare artera hidrografica din zona temperata este Sfantul Laurentiu, care dreneaza complexul Marilor Lacuri, fiind cea mai mare cale navigabila fluvio-lacustra nord americana cu o lungime de peste 1.200 km raul propriu-zis, de la extremitatea estica a lacului Ontario si de peste 3.300 km inclusiv Marile lacuri si afluentul sau vestic, Saint Louis. Fluviul urmareste aliniamentul unui contact tectonic intre sistemul Muntilor Appalachi in sud-vest si Scutul Canadian in nord-est, dreneaza un bazin vast de 1.269.000 km² dar cu o energie de relief mica, ceea ce a transformat albia intr-o salba de lacuri separate prin sectoare inguste, cu praguri sau cascade, datorita benzilor de roci dure ce traverseaza valea. Alimentarea este nivo-pluviala, cu ape mici de iarna, cand precipitatiile sunt retinute in bazin sub forma de zapada, iar podul de gheata dureaza 3-4 luni; apele mari sunt inregistrate vara si primavara mai ales.

Cel mai mare sistem hidrografic al Americii de Nord este Mississippi al treilea fluviu ca marime cu o lungime de 6.215 km si un bazin hidrografic de 3.210.620 km². Bazinul sau e axat pe unitatea fizico-geografica a Podisurilor si Campiilor Centrale, acoperind 2/5 din teritoriul continental al SUA. Cel mai mare afluent este Missouri primit in dreptul orasului Saint Louis, aduce ape incarcate cu o cantitate mare de aluviuni comparativ cu cele ale colectorului. Afluentul Ohio conflueaza cu fluviul la Cairo, unde, din volumul total de apa, 23% este adus de Mississippi, 19% de Missouri si 58% de Ohio. Afluentul cel mai lung si cu cea mai mare cantitate de apa a fluviului Ohio este Tennessee. Yellowstone, afluentul lui Missouri, isi inscrie intregul bazin hidrografic pe versantii estici ai Muntilor Stancosi si Podisul Missouri, strabatand un teritoriu cu un peisaj de o rara varietate si atractivitate. Alti afluenti ai lui Missouri sunt: Arkansas al doilea ca marime dupa Missouri si Red River care este considerat afluent al lui Mississippi desi din el se desprinde un brat inainte de confluenta si se indreapta direct spre Golful Mexic.

Mackenzie are o lungime de 4.250 km inclusiv raul Peace si o suprafata de 1.804.000 km² a bazinului hidrografic, reprezinta al doilea sistem hidrografic ca marime din America de Nord dupa Mississippi-Missouri. Fluviu propriu-zis izvoraste din Lacul Sclavilor, avand ca afluenti principali: Athabaska, Peace, Liard, Red Stone, Keele. Desi raul parcurge o regiune de podis cu structura veche, precambriana, valea e mult largita sub forma unei campii aluvionare (in care raul are o albie minora lata si cu multe ostroave nisipoase). Alimetarea se face predominant din zapezi, ceea ce genereaza apele mari primavara-vara, iar podul de gheata dureaza pana la 8 luni. In perioada libera de gheata, navigatia se practica pe toata lungimea fluviului.

Yukon cu o lungime de 370.000 km si o suprafata a bazinului hidrografic de 855.000km² este cel mai mare fluviu din Peninsula Alaska, ce se varsa in Marea Bering printr-o delta. Este navigabil doar o perioada scurta din an mai-septembrie, constituind o cale importanta de patrundere in aceasta regiune bogata in resurse de subsol, dar vitrega din punct de vedere al conditiilor climatice. Cei mai importanti afluenti sunt Tanana si Porcupine. Potentialul hidroenergetic este ridicat, dar putin valorificat, in sectorul canadian.

Columbia are o lungime de 1.956 km si isi are izvoarele in Columbia Britanica, din lacul omonim, situat in sectiunea canadiana a Muntilor Stancosi. Cel mai mare afluent este Snake 1.670 km, cu izvoarele in Parcul National Yellowstone, care a sapat cel mai adanc canion din lume Hells Canyon de 2448 metri. Datorita precipitatiilor bogate, a evaporatiei reduse si a scurgerii rapide in zona montana, debitele medii anuale sunt destul de mari 8.000 m³/s.

Fraser este cel mai important fluviu canadian pacific cu cei 1.370 km lungime si 220.000km² bazinul hidrografic. Are ca afluent raul Nechaco, din vest, ce dreneaza mai multe lacuri si se varsa la sud de orasul Vancouver.

Colorado are o lungime de 3.200 km inclusiv afluentul sau Green River si o suprafata de peste 600.000 km³, acesta dreneaza Podisul Colorado si se varsa in Golful California. Cel mai mare afluent este Green River, care este mai lung decat raul colector in punctual de confluenta cu acesta. Alti afluenti sunt: San Juan in bazinul caruia se gasesc forme modelate prin actiunea vantului si apei, deosebit de frumoase, o parte din ele protejate impreuna cu sute de locuinte sapate in stanca ce au apartinut indienilor Pueblo si Gila. Desi Colorado are un bazin hidrografic foarte intins, din cauza conditiilor climatice aride din Podisul Colorado, atat Colorado cat si afluentii sai pierd cantitati mari de apa. In cursul superior, desi debitele sunt mari, cerinta de apa e mica deoarece populatia e rara, dar in sectorul inferior, dupa iesirea din Grand Canyon, pentru satisfacerea cerintelor mari de apa au fost construite mari baraje de acumulare, folosite pentru hidroenergie, irigatii si alimentarea populatiei. Fluviul formeaza cel mai spectaculos canion din lume, cu o lungime de 450 km, din care, partea cea mai spectaculoasa, de aproximativ 90 km, este protejata si declarata parc national.

Din punct de vedere genetic, pe teritoriul Americii de Nord se gasesc toate tipurile de lacuri cunoscute: glaciare, tectonice, vulcanice, lagune si limane, lacuri sarate, lacuri carstice, etc. Cea mai mare raspandire o au lacurile in zona temperata si rece.

Lacurile glaciare s-au format in chiuvetele sculptate de ghetarii cuaternari in depresiunile lacustre. Complexul Marilor Lacuri este cel mai intins complex lacustru cu apa dulce de pe glob, acesta inglobeaza cel mai mare volum lacustru de apa dulce si este cel mai mare sistem de navigatie continentala de pe glob. Marile Lacuri detin 9.402 de metri de lungime de tarm si un bazin hidrografic de 764.568 km². Regiunea Marilor Lacuri e formata, de asemenea, din mai multe lacuri mici si aproximativ 35.000 de insule mici. Sunt cunoscute si ca cele 5 Mari Lacuri din SUA si Canada. Acestea sunt: Lacul Superior, Lacul Huron, Lacul Michigan, Lacul Eerie si Lacul Ontario. Cele 5 lacuri comunica intre ele formand un singur sistem de drenaj care, prin intermediul fluviului Sfantul Laurentiu, comunica cu Oceanul Atlantic. Lacurile sunt dispuse in trepte, diferentele de nivel fiind in general mici,exceptand treapta dintre Erie si Ontario, care este de 99 metri. Lacul Superior este cel mai mare dintre cele cinci Mari Lacuri din America de Nord cu o suprafata totala de 82.400 km² si un volum total de 11400 km³. Lacul Superior are o adancime medie de 147 de metri, cu punctul cel mai adanc la 407 metri. Lacul Huron este al doilea ca marime din cele cinci Mari Lacuri, dar are cea mai lunga suprafata de tarm din cele cinci. Are o suprafata de 59.600 km² si volumul total de 3.540 km³, inclusiv cele 30.000 de insule. Adancimea medie a acestuia este de 59 de metri, iar cel mai adanc punct al Lacului Huron este de 228 de metri. Lacul Michigan este al treilea ca marime din cele cinci Mari Lacuri, cu o suprafata totala de 58.000 de km² si volumul total de 4920 km³. Adancimea medie a Lacului Michigan este de 85 de metri, in timp ce adancimea maxima este de 282 de metri. Lacul Eerie, al patrulea ca marime din cele 5 Mari Lacuri, are distinctia de a fi cel mai cald, precum si cu cea mai mica adancime (adancimea medie de 19 metri si adancimea maxima de 64 de metri). Suprafata sa totala este de 25700 km², in timp ce volumul sau total este de 483 km³. Lacul Ontario este cel mai mic dintre cele cinci Mari Lacuri din America de Nord, cu o suprafata totala de 18530 km². Lacul Ontario are o adancime medie de 86 de metri si o adancime maxima de 245 de metri.

Dintre lacurile vulcanice cel mai renumit este Lacul Crater situat in Muntii Cascadelor din Statul Oregon, cu o chiuveta formata prin prabusirea in partea centrala a vulcanului Mazama. Lacul are o suprafata de 55 km³ si o adancime de 608 metri. Lacuri de baraj vulcanic se intalnesc in Parcurile Nationale Lassen, Yellowstone si in Podisul Mexican. In Peninsula Florida se gasesc o puzderie de lacuri tectonice rezultate ca urmare a miscarilor de ridicare epirogenetica ce au afectat aceasta regiune, mai important este Lacul Okeechobee cu o suprafata de 1.840 km³ si o adincime de doar 4 metri. In zona Marelui Bazin intre Sierra Nevada in vest si Stancosi in est se intalnesc o serie de lacuri de graben dintre care cel mai important este Marele Lac Sarat care este de fapt restul lacului Bonneville ce avea in pleistocen o suprafata de 51.300km³ si o adancime de 320 metri, iar acum are 2.890 km³ si o adancime de 10 metri.

Clima Americii de Nord variaza in functie de latitudine, de longitudine si de distanta fata de coasta estica sau vestica. Groenlanda este acoperita permanent de un strat de gheata, iar tundra si taigaua rece se intind peste Nordul Indepartat. Campiile manoase din zona Marilor Campii se bucura de o clima calda, semiarida. In sud-vest, clima trece de la muntii inzapeziti la desert.

In America de Nord temperatura aerului este neuniform repartizata in teritoriu, cu regim sezonier contrastant, astfel ca temperaturile medii anuale scad de la valori de 20 - 25 °C in Mexic la temperaturi negative de -25 °C, -30 °C in Groenlanda. Amplitudinile termice anuale au cele mai mari valori in partea centrala a continentului si scad spre nord treptat, datorita racirii verii si spre sud datorita incalzirii iernii. Iarna, traseul izotermelor se confunda in general cu cel al paralelelor; deviatii importante de la aceasta directie se inregistreaza mai ales in zona tarmului vestic, unde capata aproape directie meridiana, datorita influentei curentului cald al Alaskai si dominantelor vanturi de sud. Temperatura medie a lunii ianuarie are valori de -30 °C sau -35 °C in nord, crescand la temperaturi pozitive de 20 °C in extremitatea sudica, insa si aici, in timpul invaziilor maselor de aer arctic spre sud, se pot produce geruri, chiar la latitudini tropicale. Minimele absolute se inregistreaza in partea nordica in Alaska si Nordul Canadei unde temperaturile pot sa scada pana la -50 °C, iar spre sud acestea mai cresc, de exemplu la Chicago, ajung sa se injumatateasca deja, -24 °C. Trasatura caracteristica este variatia mare de temperatura de la o zi la alta mai ales in podisurile centrale unde se intampla adesea ca o invazie de mase de aer rece dinspre nord sa fie urmata de patrunderea unor mase de aer cald dinspre sud si invers. Vara, traseul izotermelor se aseamana cu cel de iarna cu deosebirea ca sunt mai departate intre ele deoarece deosebirile de temperatura intre nord si sud sunt mai mici. Cele mai mici temperaturi se inregistreaza pe tarmul nordic al continentului si in Arhipelagurile Nordice, iar spre sud acestea cresc. Cele mai mari temperaturi sunt caracteristice depresiunilor inchise si podisurilor interioare, strajuite de lanturi muntoase, unde temperatura medie a lunii celei mai calde este de peste 30 °.

Vegetatia si de soluri din America de Nord reprezinta rezultatul unei evolutii indelungate, fapt ce face ca repartitia zonelor de vegetatie si de soluri din America de Nord sa fie conditionate de clima si relief. In nord zonalitatea latitudinala se exprima pe toata suprafata continentului de la Pacific la Atlantic, aceasta intereseaza zonele de tundra, silvotundra, padure de conifere. Mai spre sud, zonalitatea latitudinala este modificata esential de particularitatile reliefale ale Americii de Nord. In regiunea de la est de Cordiliera nord-americana zonalitatea este mai bine exprimata, dar intr-o forma originala, oarecum asemanatoare cu situatia de pe fatada pacifica a Asiei. In partea vestica, montana, a Americii de Nord, diversele formatiuni vegetale sunt repartizate teritorial sub dubla influenta a Oceanului Pacific si reliefului. Zonele acoperite cu ghetari continentali cum ar fi: cea mai mare parte a Groenlandei, partea centrala a Insulei Ellesmere si unele sectoare din Insula Baffin sunt fara vegetatie. Tundra acopera regiunile libere de gheata din Groenlanda si Arhipelagurile Nordice precum si bordura nordica a masei continentale, iar in peninsula Labrador si Insula Terra Nova, tundra avanseaza mult spre sud, ceea ce se explica prin influenta curentului rece al Labradorului.

Componenta floristica specifica difera foarte putin de tundra euro-asiatica, astfel sectoarele cele mai nordice se caracterizeaza prin tundra cu muschi (Polytrichum dicranum) si licheni (Cladonia rangiferina, Cladonia nivalis), mai spre sud, larg raspandite sunt plantele cu flori si tufe de arbori pitici cum ar fi: mesteceni pitici (Betula glandulosa), arini pitici, salcii pitice. Silvotundra aflata la litoralul estic al Labradorului pana in regiunea fluviului Mackenzie este de fapt o tundra mai bogata in vegetatie ierboasa, ca si in Eurasia, dar presarata cu arbori, din ce in ce mai desi spre sud, pana se trece la padurea propriu-zisa. Arborii din silvotundra sunt reprezentati prin specii care apar la limita nordica a padurii de conifere (Picea mariana, Picea glauca, Larix laricina - zada canadiana). Ca si in Peninsula Scandinavica, tundra americana avanseaza spre sud dincolo de limita ei zonala, pe inaltimile Cordilierilor.

Padurea de conifere (taigaua nord-americana) este cea mai vasta zona vegetala din America de Nord, intinzandu-se de la Oceanul Pacific la Oceanul Atlantic (la sudul silvotundrei, pe aproximativ 5.000 km, pe directia est-vest, intre Terra Nova si Alaska). Taigaua nord americana de la est de Munti Stancosi se caracterizeaza prin mare uniformitate de specii unde, alaturi de speciile endemice, cresc multe specii care se intalnesc in padurea de conifere europeana. Dintre elementele componente amintim: molidul de Canada (Picea Canadensis), pinul de Banks (Pinus banksiana) cunoscut si sub numele de pinul Marrayana, bradul de balsam (Abies balsamea din care se extrage balsamul de Canada, etc. Alaturi de conifere se intalnesc foioase ca: mesteacanul papirifer (Betula papirifera) cu o scoarta neteda pe care indienii o foloseau pentru constructia barcilor, plopul balsamifer (Populus balsamifera), plopul tremurator (Populus tremuloides). In etajul inferior al taigalei canadiene cresc tufe de coacaz (rosu si negru), zmeur, afin, iar solul este acoperit in buna parte cu muschi si licheni. In estul continentului padurile de conifere trec spre sud in paduri mixte (padurea laurentiana), raspandite in zona Marilor Lacuri si bazinul fluviului Sfantul Laurentiu, extinzandu-se si de-a lungul Appalachilor. Acestea cuprind predominant conifere in partea cu clima rece si cu vanturi dese dinspre Atlantic, Golful Fundy, estuarul Sfantul Laurentiu, foioasele apar mai ales la limita sudica a acestei zone. Dintre elementele componente: pinul alb (Pinus strobus), pinul rosu (Pinus resinosa), tsuga canadensis, mesteacanul galben (Betula lutea), artarul de zahar (Acer saccharum), frasinul american (Fraxinus nigra), teiul american (Tilia americana) etc. In zona pacifica atat aspectul cat si componenta specifica se modifica deoarece aici domina speciile endemice, la care se adauga cele comune padurii de conifere asiatice. Clima umeda din zona pacifica este favorabila dezvoltarii padurilor, care sunt mult mai bogate in specii de arbori, arbusti, ierburi. Cele mai caracteristice specii de arbori sunt : molidul de Sitka (Picea sitchensis), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), tsuga (Tsuga heterophylla), tuia gigantica (Thuja plicata)

Pe versantii vailor si pe platourile Cordilierilor din limitele padurilor de conifere, domina speciile de arbori mezofili, ca bradul Douglas, pinul galben (Pinus ponderosa), iar pe tarmul pacific padurea de conifere a zonei temperate se prelungeste spre sud, pana la latitudinea de 35°N cu o padure de conifere subtropicala, alcatuita din arbori adaptati la o clima mai uscata ca: bradul alb (Abies concolor), pinul de zahar (Pinus lambertiana), cedrul californian (Libocedrus decurrens), bradul Douglas (Pseudotsuga mucronata), la care se adauga arbori giganti: Sequoia sempervirens (red wood), cu o inaltime de pana la 110 metri, prezent mai ales in Muntii Coastelor.

Intre arealul ocupat cu diferite tipuri de paduri din estul atlantic si pana la poalele Stancosilor se gaseste domeniul stepelor sau a preriei americana. In nord, preria intra in contact cu padurea de conifere, printr-o fasie ingusta de silvostepa. Aceasta ocupa regiuni ale podisurilor interioare, de la raurile Sakatchewan, Athabaska, pana la partea de nord a Campiei Mexicane si aliniamentul raului Arkansas. Covorul ierbos este dominat de graminee, iar covorul arborescent are specii de stejar, artar, frasin. Flora preriilor nord-americane este mai bogata ca cea a stepelor euroasiatice. Preria se diferentiaza spatial in functie de conditiile climatice (in special precipitatii).

In America Centrala Istmica se dezvolta o vegetatie de paduri tropicale vesnic verzi in partea estica, mai umeda, in timp ce vestul, mai uscat, are o vegetatie de paduri cu frunze cazatoare. Insular, in interiorul istmului, pe podisurile inalte, apar asociatii de savana. Padurile umede sunt alcatuite din ferigi arborescente, palmieri, bananieri, campec, lemnul de lamai, gutaperca, arborele de balsam, batatul, arborele de sago. Pe ambele fatade ale istmului se dezvolta mangrovele cu flora caracteristica. In America Central Insulara principalele asociatii vegetale sunt cele ale padurilor tropicale umede in zona litorala si savanele in interior. Reprezentativa este flora Cubei ce insumeaza peste 6.300 specii cormofite, din care peste 50% sunt endemice. Pe terenurile mai aride si calcaroase se dezvolta tufisuri dese si spinoase cu frunze cazatoare numite "manigua". In Muntii Sierra Maestra vegetatia este polietajata. Etajul inferior, denumit "yaxalles" are ca simbol arborele yaya (Oxandra lanciolata). Urmeaza etajul palmierului manaca, etajul "frangales", cel mai umed, cu numerosi palmieri si orhidee si etajul montan superior cu tufisuri scunde si rare.

Marea varietate de habitate ale continentului nord-american reprezinta un mediu proprice pentru numeroase exemplare de plante si animale, a caror proliferate se afla in contradictie cu cresterea populatiei umane, orasele din ce in ce mai mari si distrugerea habitatelor. Fauna Americii de Nord este bogata in specii endemice dar si in alte elemente, astfel in extremul nord pe tarm se intalnesc foci, morse, ursul alb (Ursus maritimus), in apa: balenele, beluha (balena sau delfinul alb), iar in tundra elementele caracteristice sunt boul moscat (Ovibos moscatus), renul american (Rangifer arcticus), renul european (aclimatizat), lupul polar (Canis tundrarum), nevastuica polara (Mustela arctica), vulpea polara (Alopex galopus), pasari acvatice etc. In taiga traiesc: elanul american, bizonul de padure, cerbul wapiti, jderul nord-american, vidra, sconcsul, nurca americana, lupul, ursul brun, ursul negru american, rasul, castorul, ondrata, eratizon, veverita rosie.

Padurile amestecate si padurile de foioase reprezinta casa pentru ursul negru baribal si alte animale care traiesc in taiga cum ar fi: lupul, vulpea, vidra, cainele enot, bursucul american sau cerbul de Virginia. In preria americana traieste o fauna bogata mai ales in copitate si numeroase pasari. Caracteristice sunt: bizonul (Bisin bison), antilopa americana (disparuta aproape complet), coiotul (Canis latrans), vulpea de prerie, multe rozatoare dintre care unele endemice cum ar fi: catelul de pamant, sarpele taur, crotalul, curcanul salbatic, cocosul de prerie. In sud-vest, in regiunile aride se intalnesc serpi cu clopotei, paianjeni veninosi, scorpioni, iar in muntii din vestul nord-american traiesc unele animale de talie mare: ursul Grizzli, berbecul de munte (Ovis montana), cerbul, caprioara, si animale mai mici (iepurele, veverita, marmota).

Fauna Americii Centrale este o fauna amestecata a celor doua regiuni majore: holarctica si neotropicala. Aici traiesc: soarecele marsupial (endemism), porcul spinos arboricol, ursul cu trompa, sarpele boa imperial, boa curcubeu, dintre pasari: quetzalul (ce figureaza ca simbol pe stema Guatemalei). Fauna insulelor Americii Centrale este mai saraca in specii: soareci, sobolani arboricoli cu blana pretioasa si carne comestibila, iguana rinocer, iguana cu masca, serpii Boa subtiri, crocodilul de Cuba, iar printre endemisme pot fi intalnite: broasca de Antile, salamandra cavernicola sau broscuta liliputana Sminthillus.

Continentul Nord American detine numeroase depozite de minereuri, petrolul si gazele naturale care se gasesc in cantitate mare in partea nordica a Alaskai, vestul Canadei, sud-estul si vestul Statelor Unite si in estul Mexicului. Uriase depozite de carbune se extrag din vestul si estul Canadei si al Statelor Unite. Estul Canadei, nordul Statelor Unite si partea centrala a Mexicului dispun de depozite importante de minereu de fier, iar in Canada gasim de asemenea si zacaminte de cupru la Kennicott, Butte si Morenci, de nichel la Lynn Lucky Sodbury, uraniu la Echo Bay, Blind River, Blue Water, zinc, azbest si potasiu. Extractia minereurilor reprezinta o crestere importanta a activitatii economice din Statele Unite, Canada si Mexic. Statele Unite a reprezentat unul dintre cei mai mari producatori de petrol ai lumii de-a lungul a multi ani, Canada a fost si ea un producator insemnat inca din anii 1940, iar Mexicul a devenit leader mondial in productia de petrol inca din 1970. Statele Unite este a doua tara din lume in productia de gaze naturale si prima in extragerea carbunelui, produs in special in minele din Muntii Appalachi. Minereul de fier a fost un produs major al Statelor Unite si Canadei, extras din depozitele din vestul Lacului Superior. Zacamintele minerale utile din Groenlanda sunt in general neexploatate, aici gasindu-se resurse importrante de: uraniu, toriu, cel mai mare zacamant din lume, crom, molibden, tungsten, fier, nichel, cupru, carbuni superiori, iar apele teritoriale dispun si de zacaminte de hidrocarburi. Subsolul multora din insulele Arhipelagului Arctic este bogat in resurse miniere: minereuri de fier si carbuni in Insula Baffin sau lignit in Insula Ellesmere.

Agricultura prezinta o ramura primara a economiei Americii de Nord si a facut posibila trecerea de la viata nomada la cea stabila, constituind temeiul natural si premisa pentru desprinderea si transformarea in ramuri independente a celorlalte ramuri productive. Regiunea musonica desi se caracterizeaza prin temperaturi ridicate pe intreg parcursul anului, are insa o scurta perioada secetoasa, care imprima un anumit specific agriculturii, desi in ansamblu, culturile sunt cam aceleasi cu cele din zona tropicala. Regiunile temperate sunt specifice culturilor de cereale (grau, orz, secara, dar si porumbul), plante industriale si tehnice (sfecla de zahar, in, canepa), legume precum si nutret, pe baza carora este bine dezvoltata ramura zootehnica. Regiunea subpolara, restransa ca areal productiv si in care predomina pasunile naturale, pe baza carora se practica cresterea de tip transhumant a renilor si al elanilor.